Ion Stratan

Ne parasesc poetii: Madi Marin, Ioan Flora si, acum, Ion Stratan. Ceva intunecat si rau prevestitor se intampla. Intr-o lume tot mai nauca, meschina si zgomotoasa, poetii se retrag, unul cate unul, in tacerea unui vers final. Parca simt ca nimeni nu mai are nevoie de ei, de scrisul si nelinistile lor existentiale. Ar fi o impietate cumplita sa-i judecam. Nu avem nici un drept, netraind nici o catime din durerea si ciudatenia destinului lor.

Poetul nu cunoaste trairi mediocre - nici in iubire si nici in moarte. Retras in intestinele cenusii ale Ploiestiului, Ion Stratan a incercat sa se salveze, izolandu-se ca un calugar intre patru pereti. Meditativ si sfios in toate, refuza uratenia acestei lumi. O refuza in felul lui - tacut si singur, asteptand zadarnic implozia sonora a unui vers sau telefonul unui prieten. In casa, printre manuscrise si carti risipite pe birou, nu avea decat doua icoane: Eminescu si Nichita.

Cand ma gandesc la Ion, ma simt vinovat si fara iertare. A trebuit sa dispara brutal dintre noi, ca sa-mi amintesc de prietenia noastra, de aerul sau inocent, usor ratacit, plutind molatic peste intamplari si lucruri neplacute. Cu el, nu puteai vorbi decat despre literatura - navalnic, avantat si fara masura. Tin minte cum o noapte intreaga mi-a povestit despre Nichita si despre cufarul lui cu manuscrise, in care nu se gasea decat o singura poezie - rescrisa in sute si sute de variante, in cautarea unei nuante, a unui cuvant si sunet anume. Abia acum imi dau seama ca si Ion Stratan a facut acelasi lucru - toata viata a exersat in scrisul sau perfectiunea mortii, a unui vers final.

E tare trist ca ne parasesc poetii - grabit si cu obida - parca certand indiferenta acestei lumi, asemenea lui Gherasim Luca, romanul exilat la Paris, care, inainte de a se arunca in apele Senei, a mai avut puterea de-a scrie pe un petic de ha