Primavara anului 1945 a pornit la drum abia pe la sfarsitul lunii martie, cam dupa Blagovistenie, cand a inceput topirea omatului, gheata iazului din capatul satului trosnea si sloiuri mari se framantau purtate de valuri.

Prin sat mai izbucnea cate un bocet si tot la cateva zile clopotul bisericii mai vestea o moarte. De pe front, sosise iar o veste indoliata. Intr-o dimineata, linistea a fost sparta. Undeva, un foc de arma a facut vaile sa rasune. Tata, venit de putina vreme de pe front, a tresarit, a stat cateva clipe nemiscat si, ca unul care stia bine ce spune, a comentat calm, dorind parca sa ne linisteasca. "Aista-i foc de Zb. O fi venit careva acasa, cu tot cu arma, si-si face de cap." Catre amiaza, cand venise vremea de adapat si hranit animalele, langa o claie de fan, l-am gasit pe Tarcus, cainele nostru, mai mult mort decat viu. Abia mai dadea semne de viata. Jumatatea dreapta a capului era toata o rana naclaita in sange, iar piciorul drept din fata zdrobit in mai multe locuri. Glontul intrase pe langa ochiul drept si-i rupsese falca si piciorul. Am alergat tipand cat ma tinea gura si l-am chemat pe tata. Tinea tata la acest caine, ca la un copil. Il adusese in ograda cand era doar cat un pumn si patat tot cu alb si negru. L-a cercetat atent, a adus carpe si l-a curatat, i-a uns ranile cu creolina, i-a pus piciorul in lopatele, i-a facut un culcus mai cald, undeva in sura, si-abia la sfarsit l-am auzit: "L-a impuscat nemernicul cu Zb-ul".

Primavara a trecut, ranile lui Tarcus s-au vindecat, dar a ramas surd si mut. Se hranea foarte greu si, de slab ce era, aproape ca nu mai putea merge. Nu mai avea nici o manifestare de proprie vointa. Trebuia sa fie tot timpul aparat de ceilalti caini, ai nostri sau din vecini. Ajunsese, cum se spune, un fel de ciuca batailor. In timpul verii, il mai luam in caruta cu noi la camp, dar de cele mai multe ori