“Comparati atitudinea minoritatilor fata de statul roman. In cazul în care ati fi fost minoritar în Romania interbelica, v-ati fi simtit oprimat?” Nu, întrebarea de mai sus nu provine dintr-un document al unui organism certat cu toleranta. Este un exercitiu dintr-un altfel foarte onorabil manual de istorie de liceu - Istoria Romanilor (sic!) - cu autori respectati în comunitatea academica. Dar nu acesta este subiectul articolului de fata, ci Legea statutului minoritatilor nationale (desi aceasta se poate ocupa si de modul în care este formulat titlul manualului de istorie), despre care se vorbeste de doisprezece ani încoace; doar se vorbeste, caci cele noua proiecte de pana acum nu au întrunit destula sustinere pentru a fi dezbatute în parlament. Ce raspuns poate însa primi întrebarea de mai sus? Cum se poate pune un licean din ziua de azi în pielea unui ungur, evreu, neamt sau tatar din 1925, cand informatiile pe care i le ofera manualul sunt cateva date statistice, titluri de legi si cateva pasaje despre generozitatea statului roman post-1918 fata de numarul crescut al minoritatilor, datorita alipirii Transilvaniei si Bucovinei? Un raspuns negativ ar presupune sa admita ca statul roman nu îsi proteja minoritatile; unul pozitiv ar conduce la o apologie a statului, ceea ce este iarasi de evitat.

Revenind la subiect, cautam data formala de la care se poate vorbi despre statul roman modern, aceasta în contextul în care grupurile etnice care fac obiectul Legii statutului minoritatilor vor fi trebuit sa traiasca “pe teritoriul Romaniei din momentul constituirii statului modern, numeric inferioara populatiei majoritare” etc. (Cap. I, Art. 3). Conform acestor criterii, minoritati nationale în Romania sunt numai cei care traiesc aici de peste 150 de ani. In plus, stau si ma întreb: la care Romanie ne referim? La cea moderna, din 1866, sau la cea Mare, care semne