Impresia puternic emotionala a versiunii Simfoniei "Manfred" de Ceaikovski, pe care am resimtit-o la Ateneul Roman vinerea trecuta, in interpretarea lui Cristian Mandeal, la "carma" Filarmonicii, nu Impresia puternic emotionala a versiunii Simfoniei "Manfred" de Ceaikovski, pe care am resimtit-o la Ateneul Roman vinerea trecuta, in interpretarea lui Cristian Mandeal, la "carma" Filarmonicii, nu este ceva intamplator. Din cunoasterea indelunga a artistului, socot ca am reusit sa intuiesc ceva din optiunile sale ce nu se despart prioritar in preferinte repertoriale ci, asa cum ii graieste destinul sau temperamentul, mai ales intre ce numim "afinitati elective". Iata-l astfel pe Cristian Mandeal infruntand temerar epopeea byroniana trecuta prin trairea lui Ceaikovski si implicandu-se total, convingator si spectaculos, in marea aventura romantica. Intreaga sala a fost atrasa spre aceasta implicare din care fiecare a pastrat, mai apoi, propria sa frantura primita din intregul evenimentului. Nu numai publicul, ci si orchestra, parca luata de val. Din geografia acestui program saptamanal de Filarmonica a facut parte si un moment sonor, "Rimmembranza", prima auditie absoluta a lui Cornel Taranu. Prin dedicatia declarata, ea este oferita lui Enescu si interpretului sau, Cristian Mandeal; prin continut si titulatura, pare insa a descinde dintr-o proza de Umberto Eco, imbinand abilitatea, lucidul si ironicul. Iar pianistul Dominique Merlet, in conditii absolut echilibrate, a prezentat o versiune franceza de mijloc de secol XX a "Concertului nr. 2" de Chopin, cu un discurs alert si pragmatic, o tehnica impecabila a degetelor, dialogand eficient, dar evitand sentimentul nostalgic, in dialogul cu acompaniatorii si ascultatorii. L-am preferat poate in "Berceuse", supliment apartinand aceluiasi polonez visator. Oricum, ce nu se poate uita apartine preaplinului ceaikovskian, prin