“Sa traiasca libertatea, pacea si Securitatea!”

Oricine strabatea, inainte de 1989, “orasul minunilor”, Caracal, putea sa citeasca sloganul de mai sus, spanzurand pe o pancarta, la iesirea din oras. Nu stiu daca sloganul putea fi considerat una dintre minunile orasului, dar dilema referitoare la intelesul cuvantului “securitate” m-a framantat mai multi ani. Se referea oare cuvantul “Securitatea” la “Securitatea Statului” sau era una dintre vorbele goale, propagate de catre regimul comunist?

Nu mi-as fi amintit acea dilema daca zilele trecute, in toiul dezbaterilor despre constituirea Comunitatii de Informatii si despre o noua lege a SRI, nu as fi remarcat o situatie similara, in anumite articole de presa sau chiar in carti “de specialitate”. Dilema, de data aceasta, este legata de relatia dintre conceptele de “securitate nationala” si “siguranta nationala”. Se pare ca, speriati, poate, de intentia presedintelui Basescu de a intari controlul democratic asupra serviciilor de informatii, de a le eficientiza munca si a adapta sistemul de securitate nationala in conformitate cu noul statut al Romaniei, ideologii “sigurantei nationale” au iesit la atac pe multiple planuri si vor sa monopolizeze intregul domeniu al securitatii nationale. Cum pot face asta?

In momentul reinfiintarii serviciilor de informatii, dupa 1989, termenul de “securitate” era compromis de catre “defuncta (oare?) Securitate”, care, in loc sa se ocupe de securitatea nationala, se ocupase de securitatea regimului Ceausescu, de inducerea unei stari generale de teama, detinand puteri extraordinare, inclusiv o directie de cercetari penale (inginerul Ursu ar putea depune marturie din Rai). De aceea, legea care urma sa reglementeze activitatea serviciilor de informatii a folosit o denumire necompromisa, preluata din perioada interbelica, Legea sigurantei nationale(1). Aceasta lege a fos