Sa ne imaginam ca la un moment dat, inainte de primul razboi mondial, cineva ar fi avut revelatia - din marile puteri europene - ce enorm potential destructiv au Lenin si ai sai si s-ar fi pus problema daca nu trebuie angajata o discutie cu ei, daca nu pot fi cooptati cumva in politica normala, daca nu revine la un pret mai mic daca li se fac niste concesii si sunt adusi in legalitate. Asta mi-a venit in minte, asistand acum cateva zile la o discutie, la Wilson Center din Washington, despre posibilitatea similara privindu-i pe radicalii islamici. Un panel format dintr-un tanar egiptean care preda in Germania, un intelectual marocan care traieste in America, un american evreu si o batrana doamna iraniana in exil au discutat despre ceea ce se intrevede din ce in ce mai mult ca noua politica americana, angajarea islamistilor. In exprimarea foarte real politik a americanului, cata vreme partida politica ramane una intre regimurile actuale si extremisti, sprijinul american pentru regimuri nu face decat sa creasca atat popularitatea extremistilor, cat si furia lor contra americanilor. Lipseste o forta politica de mijloc, o opozitie democratica la actualele regimuri, dar, cum va mai dura zeci de ani pana o sa apara, politica nu mai poate astepta pana atunci. Daca ar fi fost recunoscut in 1991 Frontul Islamic Algerian (FIS), cand a castigat alegerile, in loc sa fie interzis, nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat, a adaugat o domnisoara, nerezidenta in Algeria, fireste. Imi venea sa rad si sa plang in acelasi timp ascultand acestea, sa-i invit pe toti participantii sa cumpere de la Borders istoria de buzunar a comunismului a lui Richard Pipes, ca sa se lamureasca in privinta opozitiei moderate si a duratei ei de viata intr-o situatie in care ai o minoritate extremista bine inarmata si hotarata. Sigur, acum lucrurile stau altfel, avem un sistem international (ne iluz