Cel mai mare cineast polonez, spunea/scria Jean Tulard despre Andrzej Wajda, în al sau celebru Dictionar de cinema.
Dincolo de superlativele de acest gen - de luat întotdeauna cu rezervele de rigoare -, Wajda e, fara-ndoiala, cel mai cunoscut, cel mai celebru regizor din întreaga istorie a cinematografului polonez. A debutat în lung metraj în 1955 cu filmul Generatie. Dupa un scurt metraj realizat în acelasi an, se afirma cu Kanal, din 1957, care obtine Premiul Special al Juriului la Cannes.
Vin apoi premii unul dupa altul, la toate marile festivaluri de cinema. Foarte prolific - cu peste 30 de lung metraje la activ -, Wajda e si foarte eclectic, miscandu-se cu usurinta de la filmul realist, în maniera aproape de reportaj de televiziune (Omul de marmura, Omul de fier), trecand prin cel realist-poetic (Kanal) si ajungand la ecranizari din literatura poloneza în filme extrem de poetice, cu o atmosfera aproape ireala, desprinsa de spatiu si timp (Nunta).
Andrzej Wajda nu-si construieste un film foarte personal, usor identificabil, ca cel al lui Kieslowski, ale carui filme reiau aceleasi teme recurente pe toata întinderea filmografiei si au acelasi gen de atmosfera, mergand pana la a se înseria si a se lega unele de altele. Wajda schimba registrul si perioadele de creatie. Se descurca la fel de usor în drama poetic-intimista Kanal (chiar daca o încadreaza în neorealism), ca si-n ecranizarile grandioase din ultimii ani - Danton, Pan Tadeusz... Ca orice mare artist, se interogheaza asupra conditiei artistului în lume în Dirijorul (1979). Se opreste la o foarte frumoasa si romantica poveste de dragoste la varsta adolescentei, într-un film intitulat chiar Cronica adolescentei (1986), se opreste si la problemele cu care se confrunta individul în societatea poloneza de azi, în contextul schimbarilor postcomuniste, în Domnisoara Nimeni (1996).
