Călindarul, dacă-i iscodeşti obîrşia şi rostul, te duce la calendele romane. Literatura, dimpotrivă, la cele ale grecilor. Şi asta fiindcă-i place, deseori, să lase, cu aerul că spune tot, o sumedenie de lucruri încurcate. Care se repetă. Care, luate în şagă la suprafaţă, se adeveresc în secret. În fine, care spun, deodată, şi mai mult, şi mai puţin decît se cade să auzi, şi mai crud, şi mai banal, de parcă întreaga lume-a prozei s-ar tot spori, ca o ferigă, pe-o litotă. Fireşte, generalizez nepermis, nu tot romanul ascultă de jocul ăsta de durităţi molcomite viclean, ca să se-arate cu-atît mai perfide, dar unul, foarte recent, o face sigur: Un an în Paradis, de Liliana Corobca, apărut la Cartea Românească.

Aşadar, tema sau stilul? (ca şi cum braţul de balanţă nu le-ar ţine pe-amîndouă...). Să zicem că tema şi, încercînd să vă povestesc Un an în Paradis, îmi dau cu presupusul cum ar trebui să sune spusa lui Mallarmé (aceea cu le sugerer, voilŕ le ręve...), luată din foarfecă aşa fel încît să-i vină unei proze, prin subiect, cîtuşi de puţin diafane. Pentru că a ,dezvălui" că romanul de-al doilea al Lilianei Corobca e despre ce ştirile numesc traficul de carne vie ar fi un adevăr biograficeşte excesiv, literariceşte prea sărac. De ce cred că o atare etichetă copleşeşte vieţile malaxate acolo (cartea, deşi n-are nici o legătură cu experienţa autoarei, putem fi mai mult ca siguri că-şi ia personajele din ultima, să spun aşa, actualitate). Fiindcă nici una dintre ,fete" nu vede în capcană altceva decît o ,plasă". The way of all flesh, drumul înfundat o vreme într-un bar deochiat, Paradis, unde, dintr-un soi de discreţie (scîrbă?) faţă de ,muncă", decăderea ajunge să însemne oboseală şi leşinuri, nimic mai mult, şi de unde, pasămite, se scapă printr-o căsătorie cum o fi sau, cu orice riscuri, prin fugă. Letargica lor zăpăceală, în care se amestecă solidar