Profit de oportunitatea de a fi văzut un film (Fraţii Grimm) care nu a apărut încă pe marile ecrane româneşti pentru a face din nou critică de întâmpinare. Pe care o să i-o fac şi unei pelicule din 2002 (Pierdut în La Mancha), tot neapărută în România. Fireşte, cele două îl au în comun pe Terry Gilliam. În primul, e pur şi simplu regizor. În al doilea, e tot regizor devenit personaj într-un film despre filmul pe care îl face. Vă prindeţi? Pe când era în Monty Python, Gilliam nu prea avea la inimă arta actoriei şi juca foarte rar în scheciuri sau filme, şi atunci în roluri minor-episodice. Aşa că atunci când a trebuit să treacă în faţa camerei şi-a păstrat şi privilegiul de a rămâne în spatele ei. Cu alte cuvinte, Pierdut în La Mancha este un documentar realizat de Keith Fulton şi Louis Pepe, despre un regizor (Gilliam) care încearcă să facă filmul la care a visat toată viaţa şi care se dovedeşte a fi un eşec lamentabil. Diferenţa dintre cele două pelicule este că documentarul a fost mega-aclamat, denumit ca ,spectaculos" de New York Times, lăudat la greu de Woody Allen, în timp ce filmul artistic a fost demolat de toată critica la unison.

Contemplând eu acest contrast, am ajuns la o dilemă. Recunosc că prizez cu mare plăcere cam toate filmele lui Gilliam, inclusiv Baronul Münchausen, un alt lungmetraj împovărat de probleme bugetare, dar asta să mă fi orbit la defectele Fraţilor Grimm?

N-aş zice, doar sunt şi fan Rivette, şi când a dat-o în bară, mi-a sărit în ochi... Bun, atunci hai să încerc să răspund argumentelor contra - Fraţii Grimm pas cu pas, şi atunci putem sta strâmb şi judeca drept.

Primul: Roger Ebert afirmă că ,filmul e invenţie fără structură" şi că ,pare un stil în căutarea unui scop", la care adaugă că ,elementele care sunt grozave în sine, dar neasamblate într-o naraţiune". Dezacord complet. Toată inovativit