Există cel puţin doi critici respectabili (Ion Simuţ şi Paul Cernat) pentru care poezia noastră tânără este, toată, o apă şi-un pământ, înecată în mizerabilism şi eşuată în sexualism, expresie vie a debusolării estetice şi existenţiale. Desigur că orice comentator are dreptul la propria percepţie şi la o scară de valori construită pe baza acesteia. Cu pre-condiţia, însă, ca notele date să ţină totuşi cont de realitatea ,de pe teren", de creaţia celor înghesuiţi sub o etichetă oarecare. E destul de riscant, sub raport profesional, să deplori nonvaloarea unei promoţii lirice în care se regăsesc Marius Ianuş, Ruxandra Novac sau Teodor Dună, după cum e aproape hazos să califici ca rudimentară în planul concepţiei o direcţie cu cel puţin trei capete teoretice: Răzvan }upa, Alexandru Matei, Claudiu Komartin. Tirul critic, dacă îl dorim nu numai susţinut, ci şi precis, trebuie direcţionat către fiecare autor în parte, iar nu împrăştiat în aerul de deasupra României culturale, cu speranţa că măcar un glonte îşi va atinge ţinta. Tocmai aceasta e problema, că verdictele pripite, pe necitite şi indistincte, îşi ratează în mod sistematic ţintele.

Spre deosebire de ,optzecişti", a căror poezie este o continuă fişă de lectură şi o parte integrantă a Bibliotecii, ,milenariştii" coboară poezia în Stradă şi o lasă în plină intersecţie, pentru a exploda în obrazul unei mulţimi grăbite, indiferente. Se exprimă, în versurile celor mai tineri poeţi, o nevoie acută de socializare, cu atât mai frapantă cu cât ei poartă, de regulă, masca unui cinism agresiv şi cântă, de dimineaţa până seara, pe portativul provocării. Pe urmele lui Marius Ianuş, care s-a făcut cunoscut prin nişte versuri obscene având ca destinatară... România, Claudiu Komartin, mezinul generaţiei 2000, şi-a arătat prin reviste o faţă sarcastic-demonică, publicând versuri pline de măscări şi oripilând-o, pe