Ceea ce ne atrage imediat atenţia în versurile lui Marian Drăghici este tehnica lor rafinată. ,Conţinuturile" plasmatice par a izvorî din procedeele acesteia, cu nota de prospeţime pe care scriitura o poate acorda unor factori fatalmente rodaţi în sfera culturii poetice. într-un context în care, de la optzecişti încoace, dar şi anterior, la destui şaizecişti, glasul poeticesc era avîntat, ori cel puţin nervos, mînat parcă de-o urgenţă ce precipita mesajele, autorul Negresei e dintr-odată calm, gustă voluptăţile pacienţei, cu aerul de-a avea la dispoziţie tot timpul din lume. Filmează cu încetinitorul. între datele concretului astfel înregistrate se interpun datele interioare, apar flash-urile ,metafizice". Dozate cu grijă, ele dau impresia a face corp comun cu minuţioasa descripţie, înfiorată de un dramatism inclus: ,şi-aproape brusc/ vîntul tîrî norul circular încreţind oglinda apei,/ primii stropi împroşcară ca flegme ale unui lung cer căscat,/ tunetul zgîlţîind din temelii heleşteul, împrejurimile/ viaţa la ţară se electrizează, se destabilizează/ pe scurt se întunecă în plină zi, cad piezişe/ lanţuri din cer pe faţa apei, pe frunzişe". (La patru ani mi-am mîntuit deja). Sau cu un, totuşi, supliment vizionar: ,în anul maimuţei în fine eu cu exilaţii şi cu morţii/ lîngă un foc mic de vreascuri/ ca fiecare în noaptea lui,/ lîngă focul lui mic de vreascuri,/ absolut ca fiecare,/ Doamne, mi-am zis,/ încet viaţa asta se împurpurează/ de presimţirea celei viitoare?" (Anul maimuţei, 1992). Fireşte, poetul nu e un ,pastelist", după cum nu e nici un profet neguros care, în scîrbă, ar întoarce spatele realului celui atît de imperfect. D-sa preferă a amesteca cu dexteritate înfăţişările acestuia precum cărţile de joc, pentru a rezulta un tablou al combinaţiilor rămas, spre binele său, în imanenţa care e materia plastică a poeziei. Nu fără a fi invocat ,îngerul domnului