Trebuie să menţionez din capul locului că lucrarea domnului Mihai Pelin - subintitulată Vieţile pictorilor, sculptorilor şi arhitecţilor români între legionari şi stalinişti - conţine un uriaş material informativ, întotdeauna incitant şi supus reflecţiei cititorului, material pe care nu-l poate stăpâni critic o unică persoană, vreau să spun un singur lector, dacă e să considerăm textul în totalitatea lui.
Cuprinsul masivului op de aproape 700 de pagini depăşeşte considerabil ceea ce lasă să se înţeleagă titlurile şi subtitlurile sale; numai câteva porţiuni intră propriu-zis în sfera experienţei directe trăite de mine în domeniile artelor plastice şi arhitecturii, singurele înlăuntrul cărora mă simt chemat a mă pronunţa; scrupulul mă îndeamnă însă la o înzecită rigoare, interzicîndu-mi orice impuls concesiv.
Mi-am propus să mă opresc doar asupra aspectelor care sub o formă sau alta mă implică nemijlocit, fie şi numai parţial, în calitate de martor sau de contribuant activ. Aceasta presupune să mă ocup cu insistenţă de modul cum apar prezentate în carte personalităţi ca Ion Frunzetti, M. H. Maxy, autorul rândurilor de faţă şi unii artişti plastici fie că sunt sau nu evrei.
Nu este aşadar vorba de o recenzie ci de un comentariu menit să reliefeze o seamă de merite ale travaliului efectuat şi totodată să facă lumină într-un şir de probleme care dintr-un motiv sau altul au fost abordate dintr-o perspectivă inadecvată, la aceasta contribuind adesea lipsa unor informaţii de care autorul nu avea cum să dispună şi deci nu poate fi învinuit. Cu alte cuvinte, mă aflu în postura celui care prin demersul său scriptic aduce textului elaborat de domnul Mihai Pelin un aport complementar, extinzându-i aria de investigaţie.
Este o deosebire fundamentală între a reconstitui evenimentele unei epoci trecute şi a evoca protagoniştii
