Emoţia s-a dus, am îngropat-o alături de prietenul meu cu care chiar am vînat lei. Rămîne, rece şi emblematică, eternă, enigma: nu de ce şi cum a murit Ion Stratan, dacă a fost decizie sau nu, ci care i-a fost secretul, arta din care şi-a smuls arta: damnare, predestinare, joc, viciu? Cărei legi i-a fost el cetăţean? Cum apare poezia, cît ţine ea de puterile subiectului şi în ce măsură îl stăpîneşte, îl domină şi-l comandă, cît e aici asuprire, ascultare, predare de sine şi cît e libertate şi bucurie a participării prin sfîrtecare, demiurgie, pînă unde poate fi ,daimonizat", ,posedat" de creaţie un individ din ,celebra specie umană", cît şi cum, prin ce procedee, tehnici de coabitare şi de evitare reuşeşte el să reziste, pliind o vreme stihiile pentru a continua să producă, amînînd, întîrziind creator, dăruitor, cataclismul?

Cum a rezistat, cum a reuşit să facă atîta timp, şi pînă la capăt, faţă Ion Stratan legii poeziei, prin poarta căreia a îndrăznit să pătrundă? Pînă unde se poate merge, în general, în această încercare, în această glumă de sine? Aceasta e întrebarea mea în ceea ce îl priveşte pe Ion Stratan.

Şi, apoi (coborînd pe pămînt): ce ştim noi şi mai ales ce nu vrem noi să ştim despre nebunie şi boală, şi mai ales, mai ales, cum le privim şi cum le catalogăm social, pentru a ne autoproteja? Cum îi judecăm pe poeţi, pe artişti, pe creatori în genere atunci cînd aceştia manifestă, aşa cum a făcut fără rest Ion Stratan, nesăbuinţa de a miza totul în exclusivitate pe cărţile poeziei? Care este, care trebuie să fie preţul şi condiţia adevăratei, marii, infinitei poezii? Unde e aici hybris-ul? Şi se poate scrie, crea fără hybris, fără nebunie, fără boală ca forţe vitale, dar extraumane? Chiar ne-am obişnuit că în artă ,merge şi aşa", călduţ, ca să nu ne frigem prea tare, ca peste tot în rest, unde tocmai de aceea ne şi frigem tot t