În ultima carte a lui Dumitru Hurubă se face simţită perspectiva autorului de cronici TV, împrumutată indirect personajului central din Natură vie cu scorpion sentimental: Coriolan Broscău decupează parcă scene din realitatea imediată şi trece de la una la alta aşa cum cel care are telecomanda trece de la un post la altul, preferînd să vadă şi să înţeleagă lucrurile ,de dinafara lor". Funcţionar şi fost doctor într-o comună uitată de lume, recunoaşte că viaţa lui nu ar putea fi niciodată transpusă într-un roman, spre deosebire de a atîtor altora, care nu duc lipsă de subiecte, ci de timp. Ironia nu e niciodată directă, ci subînţeleasă, ca în acest caz. Personajul nu este captivant în sine, lui neîntîmplîndu-i-se nimic niciodată; nu pentru că nu ar vrea, ci pentru că are mereu reacţii nepotrivite care fac imposibilă continuarea oricărei acţiuni exact în momentul în care începe să se contureze. Captivantă este mai degrabă perspectiva lui, pentru că el are şi statut de narator. Chiar dacă nu se întîmplă nimic extraordinar (sau poate tocmai din acest motiv), orice mică întîmplare este privită ca fiind de domeniul senzaţionalului; totul îl uimeşte pe naratorul personaj şi totul îl amuză, privirea lui este mereu inocentă, deşi nu lipsită de luciditate. Ceea ce îl determină să se apuce de scris este întîlnirea cu un fost secretar de partid care urma să îi facă dosarul de primire în PCR. Pînă să se ajungă însă la acest episod, se trece prin trecutul apropiat, cu totul lipsit de orice fel de evenimente, mai mari sau mai mici.

Partea a doua, a ,amintirilor din ceauşismul tîrziu", este superioară primei părţi, fiind mult mai unitară; ea cuprinde chiar episodul anticipat în prima pagină, cel al încercărilor de a-l face pe doctorul din Scoruşu de Jos să devină membru PCR, jocul de-a semnatul cererii de primire în partid fiind deopotrivă de savuros pentru cei c