Nu degeaba Huxley îi asemuia deopotrivă pe prozatori şi compozitori cu nişte organizatori şi transmiţători ai experienţelor generale trăite de ei şi de alţii, în lumile naturii, culturii şi limbajului, asumîndu-şi nemijlocit misiunea paradoxală de a reflecta hazardul şi informul existenţei individuale, atît în roman cît şi în simfonie, ambele genuri fiind de înaltă organizare şi semnificaţie. între simfonie şi roman sălăşluiesc tainice afinităţi. Şi unul şi celălalt sunt epopei subiective, în care autorul îşi cere îngăduinţa să trateze lumea după chipul şi asemănarea sa. Aproape orice roman e ca o simfonie şi orice simfonie e aidoma unui roman. Astăzi, cînd mai toate combinaţiile posibile par epuizate, cînd mai toate tehnicile narative ori travaliile sonore au fost folosite pînă la oboseală, cînd a fost încercat pînă şi imposibilul, prozatori şi compozitori, laolaltă, cred cu fermitate că numai amănuntele vor conferi de acum încolo merit acelor opere importante în genul romanesc ori simfonic. Şi nu e deloc întîmplător că la unii autori de romane aceste amănunte sunt de natură muzicală, aşa cum (prin rezonanţă?) la anumiţi compozitori (nicicum neglijabili), o sumă întreagă de detalii sunt redevabile lumii epicului. Poate că de aceea există scriitori prinşi de formele, genurile sau procedeele de alcătuire sonoră consacrate de componistica muzicală. ,Această carte, mărturiseşte Milan Kundera în Cartea rîsului şi a uitării (Humanitas, 2005), este în totalitatea ei un roman în formă de variaţiuni. în succesiunea lor, fiecare capitol constituie o etapă diferită a unei călătorii ce duce în interiorul unei teme, în interiorul unei idei, în interiorul unei situaţii unice, a cărei înţelegere se pierde pentru mine în nemărginire" (pag. 193). Or, pînă şi un neofit în ale muzicii ştie că tema cu variaţiuni reprezintă profilul sublimat al improvizaţiei instrumentale, totodată