Evenimentele artistice cu caracter internaţional, acelea care asigură şi comunicarea pe orizontală, aceea geografică, între oameni foarte diferiţi ca orizont cultural, dar care, în acelaşi timp, fac din comunitatea artistică mondială un organism amplu şi unitar, cu propriile sale mecanisme de funcţionare, pe lîngă faptul că sînt foarte puţine, sînt dificil de construit şi, mai ales, de ţinut într-o bună stare de funcţionare pe termen lung. La Baia Mare s-a reuşit acest lucru în mod surprinzător, şi în pofida tuturor aparenţelor, deşi nici poziţia excentrică a locului şi nici contextul general nu constituiau, la data iniţierii Salonului internaţional de gravură mică, premise încurajatoare. Tenacitatea, abilităţile manageriale şi un anumit tip de reverie romantică, pe care le ilustrează foarte bine Mircea Bochiş, alături de curajul investiţiei, romantic şi el, şi de încrederea instinctivă în trăinicia formelor culturale, cu care Victor Florean a alimentat construcţia proiectului, au reuşit să înfrîngă adversităţile şi să propună nu doar o acţiune culturală, ci şi un mic model, poate utopic la rîndul său, de supravieţuire într-o lume din ce în ca mai precară.

În spaţiul istoric al galeriei Coloniei de pictură din Baia Mare, acolo pe unde s-au perindat, pînă prin primele decenii ale secolului douăzeci, figuri celebre ale picturii central europene, şi nu numai, s-a finalizat şi ediţia 2005, cea de-a şaptea, a Salonului internaţional de gravură mică, organizat de Muzeul Florean, de data aceasta în primăvară, şi nu în toamnă, aşa cum ne-am obişnuit pînă acum. Acest Salon, care a devenit un reper pentru calendarul evenimentelor artistice din România şi unul dintre cele mai frecventate spaţii de către artiştii străini, al cărui caracter internaţional nu este doar de faţadă, cum se întîmplă de multe ori în alte cazuri, ci reprezintă chiar specificul său cel m