Primele luni ale anului 2005, acela al centenarului nasterii lui Jean-Paul Sartre, ne-au dat ocazia sa observam un fenomen care, de la moartea scriitorului, in 1980, a devenit mai mult decit evident: strania discrepanta dintre felul in care Sartre e primit in Franta si in lume; anatemizat la noi, referinta obligatorie in restul lumii. in vreme ce, din luna ianuarie, presa franceza facea sa cinte (cu rare exceptii) acelasi disc uzat, aceleasi clisee („meciul Aron-Sartre“, „erorile politice“), stigmatizindu-l pe un Sartre maestru rau, ginditor demodat sau chiar impostor, omagiile venite din tari atit de diferite ca Portugalia, Italia, Germania, Marea Britanie, Belgia, Spania, Serbia-Muntenegru, Polonia, Tunisia, Statele Unite, Argentina, Brazilia, Columbia, Venezuela, Japonia, Antilele, China sau Elvetia cadeau de acord macar intr-o privinta: mesajul lui Sartre ramine mereu pentru autorii lor o cheie de referinta pentru descifrarea epocii, iar opera sa, astazi, suscita acelasi interes printre studenti.
Care sint elementele traiectoriei sartriene pe care acesti intelectuali straini le repereaza si pe care francezii par sa le ignore? In primul rind, faptul ca Sartre, mostenitor al burgheziei, simte, inca din 1925, in cursul anilor petrecuti la Ecole Normale Supérieure, limitele traditiei universitare franceze. Opiniile lui se intilneau astfel cu cele ale prietenului sau Paul Nizan (care va scrie Ciinii de paza**) si pe acelea ale lui Claude Lévi-Strauss, care-si exprima „deceptia rapida“ in fata unui invatamint filozofic ce-ti „vestejea spiritul“. […]
Daca, astazi, tara lui Voltaire, a lui Diderot, a lui Montesquieu, a lui Hugo si a lui Zola este incapabila sa masoare aportul lui Sartre, din cele doua Americi ne parvin, in mod paradoxal, ecourile unor filozofi care, asemenea lui Cornel West din Statele Unite si lui Antanas Mockus din Columbia,
