Cartile exista printre noi, au viata lor, independenta uneori chiar si de vointa autorilor. Sint carti care stau cuminti (oare?) in sertare, asteptind o conjunctura favorabila, o tresarire de orgoliu din partea autorilor, o cerere din partea editorilor sau, de ce nu?, din partea pu-blicului. Sint carti care asteapta, fara nici o forma inca, prin dosare, pe foi pe care sint scrise capitole, fraze ori simple notite, carti care isi aduna substanta, zi dupa zi, in mintile scriitorilor, carti care asteapta sa prinda viata, sa se inchege.
Dar mai sint carti care deja exista, numai ca nu stie nimeni. Nu-si da nimeni seama de existenta lor sau (e bine? e rau?) nimeni nu vrea sa stie.
Vorbeam acum citava vreme cu un amic scriitor despre povestirile lui ramase risipite prin reviste. „De ce nu le stringi intr-un volum?“, l-am intrebat. „Nu ma mai reprezinta“, mi-a raspuns el, cu ochii undeva dincolo de ferestrele camerei in care ne aflam, cu gindul, poate, la subiectul viitoarei lui carti, la sanatatea parintilor sau la plaja de la Vama Veche. „Bine, dar povestile alea au insemnat ceva la vremea lor, au fost importante, au contribuit la schimbarea unui fel de a scrie in SF-ul romanesc“, am incercat eu sa-l aduc pe calea cea buna, fara sa ma gindesc o clipa ca, poate, binele comun nu e neaparat si binele fiecaruia. „Si-apoi, sa ne gindim ca a aparut o noua generatie – sau promotie, cum vrei sa-i spui – de cititori care de-abia invatau sa citeasca pe vremea aia... Pentru ei, textele tale sint legende, vorbeste lumea despre ele si cauta prin anticariate si pe la cunoscuti revistele in care au aparut... Nu merita si ei sa le citeasca?“. „NU ma mai reprezinta“, a tinut-o una si buna amicul meu. Intr-un tirziu mi-a zis asta: „Stii? Mi-au placut cravatele alea de lina de la inceputul anilor ’80. Dar nu mai pot iesi cu ele pe strada, zau“.
Totul pina la
