- Editorial - nr. 217 / 3 Noiembrie, 2005 In decursul epocii moderne, de la inceputul secolului precedent, cooperarea monetara internationala, stimulata de dezvoltarea schimbului de marfuri a trecut prin trei etape. Prima si ce mai veche, care a durat pana la primul razboi mondial, a apartinut suprematiei aurului (standardul aur), cand economiile isi rezolvau problemele de decontare (imprumuturi sau datorii) cu saci plini cu lingouri de aur ce circulau nestingherit dintr-o tara in alta, acesta avand rolul de moneda universala. A doua etapa (dupa primul razboi mondial) s-a numit cea a "etalonului aur-devize", cand lipsa pretiosului metal a fost suplinita, in parte, de catre monedele nationale ale unor state puternice: SUA, Anglia, Franta (dolarul, lira sterlina si francul francez). Nici cea de-a doua solutie n-a tinut pas cu mersul evenimentelor si, ca urmare, ambele masuri, fiind restrictive, au dus la mari dezechilibre (vezi criza mondiala din anii 1929-1933) obligand la finele celui de-al doilea razboi mondial (1944), la o noua intelegere mondiala prin constituirea Fondului Monetar International, conceput ca un organism menit sa disciplineze relatiile valutare internationale, prin stabilirea unor reguli de conduita monetara valabile pentru toate tarile. De fapt, ce este Fond Monetar International? O asociere benevola (initial de 30 de state, acum de peste 180 de state), primele mai bine situate economic, in frunte cu SUA, Anglia, Germania, Franta si Japonia, mai pe romaneste, un fel de CAR, care, prin contributii proprii si-au constituit un fond de imprumut, pe care-l ofera, cu o dobanda mai modesta tarilor cu probleme in economie, dar conditionat de anumite criterii stabilite, legate in primul rand de stimularea dezvoltarii economiei de piata, cu tot ce decurge din aceasta. Daca primele doua sisteme de cooperare internationala n-au rezistat prea mult, formula