In 1990, dupa mineriada din iunie, am facut cu Ana Blandiana un interviu politic, in care am discutat despre FSN, mineri, multumirile adresate de Ion Iliescu acestora, „duminica orbului“, pe care l-am publicat in Opinia studenteasca. Atunci n-am discutat nimic despre literatura, lumea citea ziare si injura. La 15 ani de la acel eveniment, Franta culturala a invitat-o pe Ana Blandiana sa faca parte din echipa celor 12 scriitori care participa la programul Les Belles Etrangères. Asa ca, mi-am spus, a venit vremea sa discut cu Ana Blandiana despre poezie si despre literatura romana, despre cum arata aceasta literatura acasa si cum se afirma in spatiile unde este si poate fi tradusa. M-am ferit sa discut toate acuzele lansate la adresa sa de-a lungul timpului, vehiculate chiar si de unii confrati. Probabil e mai important sa vedem ce ne uneste si nu ce ne dezbina.
Cum ati aflat ca participati la acest program Les Belles Etrangères?
Am primit un telefon de la Ambasada franceza.
Care a fost primul dvs. gind cind ati aflat ca sinteti selectata?
Va asteptati sa spun ca am fost emotionata? Nu cred ca formula ar fi exacta. Si nu cred ca e vorba de ceva extraordinar. Mi s-a parut extraordinar cind mi-a aparut o carte in chineza. Am primit prin posta o carte in care numai numele meu era scris cu litere latine. Sau cind am primit o revista japoneza din care n-am inteles decit adresa de pe plic, iar apoi printr-un e-mail mi s-a explicat ca in revista exista un studiu de 10 pagini despre mine. Atunci am fost emotionata. A face parte dintr-un grup de scriitori invitat in Franta mi se pare mai curind firesc. Extraordinara este doar disponibilitatea Frantei de a se ocupa de destinul cultural al altor popoare.
Totusi, 12 scriitori romani ajung in Franta in cadrul unui program al Ministerului francez al Culturii.
E o forma de al
