O comparatie oricit de sumara cu programul editiilor trecute ale Festivalului National de Teatru (inca „I.L. Caragiale“) face destul de evidenta coincidenta flagranta de nume – de regizori (exceptie Ciulei, care nu mai montase de la Hamlet) si teatre – prezente in mai toate selectiile. Motivatia, pe linga afinitatea conceptuala a selectionerilor, tine de felul in care se naste performanta pe scenele romanesti: ea ii e atribuita in primul rind regizorului, chiar atunci cind nu e vorba de ceea ce s-ar numi spectacole de regie. Spre pilda, anul acesta, Romantiosii de la Casandra e, de la orginile sale pornind, exclus din categoria aceasta: e un spectacol de absolventa pentru clasa de actorie la care predase Vlad Massaci, performanta, in acest caz, e cumva deturnata dinspre actori spre regizor. Dar explicatia prezentei Romantiosilor in Festivalul National e mult mai simpla – FNT da seama de afirmarea constanta a unor autori de spectacol, nu de caracterul in sine al unei productii, iar aceasta era singura montare a lui Massaci din stagiunea trecuta.
Ceea ce s-a reprosat cel mai adesea festivalului a fost, in primul rind, alura de „de toate pentru toti“ a selectiei, de obicei exhaustive si incercind sa adune tot ce se putea dupa criterii variabile, iar apoi (insa pe un ton mai scazut) statutul sau inchis, accesibil, in ciuda mediatizarii intense, doar initiatilor. Asa se face ca una din victoriile acestei editii e programarea spectacolelor din afara Bucurestiului in doua reprezentatii (in cazul celor cu numar foarte limitat de locuri); nu vor mai exista situatii penibil-isterice precum cea de anul trecut, de la spectacolul lui Purcarete, dar publicul obisnuit, platitor de bilete, tot nu va putea intra decit la productiile bucurestene (pe care oricum le poate vedea in regim normal). Pe o cale vaga de externalizare, FNT e in continuare lipsit de posibilitatea de
