În locul unei relatări seci ori pompoase despre un eveniment precum un colocviu internaţional în jurul filosofiei lui Derrida, mi se pare mai potrivită înfăţişarea cîtorva gînduri pe care acest eveniment, pregătirea şi desfăşurarea lui, le-au făcut posibile. Ideea întîlnirii de la Colegiul Noua Europă, aceeaşi gazdă rafinată ca un diplomat francez şi eficientă ca un administrator german, s-a născut în urmă cu un an din emoţia la aflarea veştii despre moartea filosofului francez. Comunitatea filosofică internaţională a fost profund afectată de dispariţia lui Derrida şi a înţeles să-i omagieze plecarea nu atît prin festivităţi, cît mai ales prin dezbateri, întîlniri, scrieri, care să preia şi să ducă mai departe, oarecum, sarcinile gîndirii deconstructiviste. Din păcate, în România, ecoul acestui trist eveniment a fost destul de palid. Într-un decalaj de-acum funciar faţă de actualitate, presa culturală s-a mulţumit să anunţe prin crochiuri vecine cu mondenitatea, moartea filosofului. Apoi, au fost prea puţini în România cei care să-l fi cunoscut îndeaproape pe Derrida şi care să poată mărturisi calităţile omului cu acest nume. Avînd şansa de a-l întîlni în cîteva ocazii, atît formale cît şi informale, aş spune chiar amicale, dacă acest termen e înţeles în sensul său cel mai simplu, am fost tentat de fiecare dată să-i pun toate întrebările pe care lectura cărţilor lui mi le provoca, dar am cedat, tot de fiecare dată, plăcerii conversaţiei despre subiecte uneori prea puţin filosofice. Spun asta doar pentru a puncta sintetic, pe de o parte, intimitatea dintre gîndirea filosofică şi felul generos de a fi al lui Derrida, iar, pe de altă parte, distanţa care separă complexitatea, chiar dificultatea scrierilor sale, de simplitatea comportamentului său, de ospitalitatea deloc prefăcută a cuiva care a acordat prieteniei un rol atît de important în gîndirea şi viaţa lui. Dar nu