Daca exista o performanta pe care nimeni nu i-o poate contesta lui Tariceanu, in cele 10 luni de guvernare, este tenacitatea cu care reuseste demolarea propriei credibilitati. In cariera unui om politic care se respecta, un moment de factura celui cu demisia irevocabil anuntata si patetic revocata este similar cu o tentativa de sinucidere. Neimpacat cu esecul primei incercari, dupa o serie de balbe stanjenitoare, premierul recidiveaza astazi intr-un mod care produce stupoare si care ajunge sa impuna indreptatite semne de intrebare asupra discernamantului celui care se afla in fruntea Guvernului. Chiar atat de neajutorat sa fie in exercitiul elementar de a distinge intre "admisibil" si "inadmisibil"? Intre "moral" si "imoral"? Intre "corect" si "incorect"? Dar, cel mai grav, intre "cinstit" si "mincinos"?! In cazul lui Tariceanu, raul nu are decat un singur izvor: dispretul fata de semeni. Superioritatea cu care priveste in jur si convingerea ca oamenii sunt obligati sa ia de bune fanteziile pe care le emite cu o morga impecabil jucata. Diagrama comportamentului in cazul "telefonului care nu trebuia dat" poate fi studiata ca mostra a paralelismului total cu realitatea. In primul moment, cu toate ca milioane de oameni au luat cunostinta de acuza grava lansata, pe un post national de televiziune, de Elena Udrea, persoana cu o incontestabila notorietate si demisionata dintr-o inalta demnitate in stat, premierul refuza orice comentariu, invocand ca are alte o suta de lucruri mai importante de facut. In momentul al doilea, seful Executivului se smulge, totusi, pentru o clipa din noianul de treburi care pareau sa il copleseasca si neaga adevarul acuzelor care i se aduc: interventie telefonica la Ilie Botos. Al treilea moment, cel al recuperarii subite a memoriei, doar la o ora dupa cel anterior, este cel in care, constrans de declaratia procurorului general, Tariceanu