"E nevoie sa intelegem ca falsa glorie comunista s-a stins. Pentru totdeauna. Nici macar nu trebuie sa ne para rau. Sa mergem, deci, mai precaut, dar mai sigur inainte. Nu trebuie sa renuntam la aur. Dar pentru o privire cu adevarat interesata si atenta, aurul e peste tot" Nu cred sa existe ceva mai postcomunist decat privelistea unui oras monoindustrial ravasit de "noul sistem capitalist". Un asemenea loc arata ca un om aflat la varsta a doua sau a treia, obisnuit sa lucreze la stat si care n-a stiut sa faca toata viata decat un singur lucru. Acum ii vine greu, ii este imposibil sa se recalifice. Tot ce spera este o pensie de boala. Oamenii locului nu percep nici acum de ce a trebuit sa li se intample tragedia de a ramane fara singura lor sursa de venit: un combinat sau o mina. Comunismul a oferit o singura solutie, iar cei care au impartasit-o au crezut ca nu se mai afla alta. Ne aducem aminte acele povesti in care se spunea ca nu exista nimic mai frumos si mai patriotic decat sa fii inginer la otelarie. Asa incat, dupa Revolutie, inginerul fara otelarie s-a trezit inutil si a aflat ca nu exista nimic mai necesar decat sa-si gaseasca o alta meserie. Dar era deja destul de tarziu sa inteleaga ca statutul sau de ieri nu reprezenta absolutul si ca a fost mintit. El s-a simtit ca si cum ar fi decazut. Daca otelarie nu e, nimic nu e.

Intr-un proiect de dezvoltare a zonei Rosia Montana citesc: "Mineritul reprezinta principala ocupatie a locuitorilor, traditia care si-a pus amprenta asupra conceptiei si comportamentului acestora. Orice initiativa legata de revigorarea acestei indeletniciri gaseste aderenta si putere de sustinere din partea autoritatilor locale si a majoritatii populatiei. In consecinta, orice proiect de strategie de dezvoltare economica durabila ar trebui sa porneasca de la obiectivul de continuare a activitatii de extractie a minereurilor, cel