Paul Georgescu, "monsieur Paul" cum îi spunea Ion Vinea, ar fi împlinit, pe 7 noiembrie 2005, 82 de ani, deşi tot acum, pe toamnă, numărăm 16 ani de cînd s-a dus dintre noi, cei cîţiva care nu am avut la îndemînă cuvintele cu care să-i scriem necrologul. De altfel, nici el nu înţelegea cum e posibil ca un necrolog să fie frumos, iar autorul lui să fie felicitat; prefera ca "necrologurile frumoase despre mine să le citesc în timpul vieţii fiindcă numai aşa îmi merg la inimă". Dacă îi spuneai că cineva l-a elogiat, avea reflexul musilian: "şi pe mai cine...?". Îşi cunoştea raţiunile inimii, foarte bună - zicea - la tăvăleală, dar (atrăgea atenţia) nu atotîncăpătoare. Inocenţa, de pildă, nu-l prindea. Melodrama, cu "marmeladova ei sentimentală" (urît mai vorbea de Fiodor Mihailovici, dar cine îl credea?), şi mai puţin; îi priau contrazicerile, dramatismul răzgîndirii, lucra natural şi sistematic cu "totodată", cea mai grea trudă a inteligenţei; ştia foarte bine că în limba şi gîndirea noastră nimic nu e serios dacă nu are haz, şi invers. Caragialian pînă-n măduvă, ţinea la sănătatea şi voioşia prietenilor ("nu prea mulţi, că-i suspect!"), socotea nenorocirea ca prost lucru şi, ca "eu"-l din Monopol, se temea cu deosebire de infarctul la creier. Trufaş foarte, n-a alungat această frică - "frica e un sentiment sănătos, fără de care nu te poţi bucura de viaţă..." Leninist polivalent, ar fi vrut să fie, într-o lume ideală, troţkist sau, mai bine, anarhist; marxist pînă la dogmă, luase două voturi de blam fiindcă nu-şi ţinuse gura vorbind de rău conducerea realist-socialistă a culturii; nu vedea nici o legătură între marxism şi realismul socialist; realist, nu-i suporta pe Balzac şi Zola şi îi punea cel mai sus pe Joyce, Proust şi Kafka; îşi scria romanele care - cică - se petreceau în urmă cu 50 de ani, ţinînd lîngă el, pe masă, Ulise. Fascinant pentru cei inteligenţi - unu