Cu toate eforturile de pînă acum, persistă impresia că profilul României în spaţiul euro-atlantic este indecis, neclar, fără tuşe decisive de portret. Este, încă, incert în ce anume constă contribuţia noastră la această comunitate, care este rolul nostru în clubul căruia îi aparţinem, ce aduce vocea noastră în corul - cînd armonic, cînd dizarmonic - celor cuprinşi în spaţiul politic dintre graniţele Europei unite. Există momente în care lumea se reaşază şi chipurile se pot recrea, rolurile se redistribuie, ierarhiile de onorabilitate se recompun. Europa modernă a mai trăit asemenea momente numai în timpurile post-napoleoniene şi imediat după războaiele mondiale. Atunci, rezultatul reatribuirii de roluri - cînd mulţi dintre "buni" au devenit "răi" şi invers - a fost determinant pentru multă vreme, deşi aranjamentele de securitate propriu-zise nu au ţinut prea mult. Acum, trăim un asemenea timp. Faptul că Uniunea Europeană se configurează într-un proces care ne include, faptul că NATO îşi identifică un nou "obiect de activitate" după ce chestiunea esenţială a supravieţuirii sale, deschisă la începutul anilor '90, a fost tranşată, faptul că vecinătatea căreia îi aparţinem reclamă o responsabilitate regională fără precedent sînt, toate la un loc, semnele unui moment istoric care ne oferă şansa să devenim ceva. Ştiu, la examenul identitar am stat mereu prost. Nu ne-am găsit niciodată rolul potrivit. Ba am fost băţoşi şi importanţi, ba am fost umili şi insignifianţi, ba am pretins că facem jocurile, ba am urmat obedient cîte o Înaltă Poartă - am pendulat mereu între inferioritate şi superioritate, între supra-apreciere şi sub-apreciere. Măsura corectă, cel mai de preţ rod al înţelepciunii, ne pare inaccesibilă. În epoca Iliescu I, cînd ţările fost comuniste sprintau spre capitalism, noi lîncezeam dubitativ între democraţia originală şi modelul suedez. Ne-am trezit abia tîr