Ştiu cel puţin trei membri ai actualului Guvern care trăiesc, zi de zi, cu impresia că destinul le-a hărăzit o misiune deosebită: aceea de a face parte dintr-o elită conducătoare, singura în stare să transforme radical România şi s-o ducă în direcţia cea bună. Pe jumătate au dreptate. Cei trei sau patru inşi conştienţi de acest lucru, alături de alte cîteva zeci de persoane care, într-un fel sau altul, beneficiază de notorietate publică de pe urma unor funcţii pe care le ocupă în administraţia centrală sau locală, fac parte, într-adevăr, dintr-un bloc de lideri învestiţi cu responsabilitate decizională. Ei au, cum s-ar spune, pîinea şi cuţitul. Fondurile, semnătura şi ştampila. Dar de aici şi pînă la a considera că datorită capacităţii de a manevra aceste instrumente ar trebui să-i aşezăm, fără tăgadă, în rîndul elitelor conducătoare care au marcat peste ani destinul României, e cale lungă. De fapt, cei trei-patru inşi care îşi imaginează că au astăzi şansa de a fi comparaţi, pînă la suprapunere, cu revoluţionarii paşoptişti, cu artizanii marelui Război de Independenţă sau cu cei ai Marii Uniri uită că, pentru a putea aspira la statutul de "elită conducătoare", ar trebui să aibă capacitatea de a induce în rîndul maselor o stare de încredere şi speranţă care să-i legitimeze deplin şi pe termen relativ lung ca fiind salvatori de neam şi ţară. În realitate, cu excepţia campaniilor electorale şi a cîtorva "luni de miere" care au urmat acestor campanii, n-a existat, în anii de după '90, nici un moment în care clasa conducătoare să fie capabilă să dezmorţească naţiunea română. Pe fondul acestei apatii, generată de incapacitatea clasei politice de a anima spiritul civic, rezultatele politice pozitive, atîtea cîte au fost ele, s-au înregistrat, adeseori, din potriveală sau contextual. E deja de notorietate că am intrat în NATO datorită poziţiei oficiale a României faţă de bo