La Agafton, in codrii de arama ai Botosaniului.

Cand am ajuns la Manastirea Agafton, toamna mirosea a nuci si frunze uscate. Totul pare acolo frumos si vechi: fosnetul stins al padurii, satul de maici, cu casute cu prispa si pridvor taranesc, linistea de dinaintea vecerniei si straturile cu tufanele din fata chiliilor, un mic rai floral, ca o pregustare a impacarii cu cele ceresti.

Saraca si retrasa tacut la adapostul unor tei batrani, manastirea nu are ziduri protectoare si nici porti falnice de stejar. E un sat molcom si fara viata, cu multe case abandonate, cu ulite si poteci napadite de iarba, cu doua biserici vechi si o staretie modesta, ce tine loc si de trapeza, si de arhondaric. Jur imprejur, cat vezi cu ochii, se intinde padurea - nelinistita si misterioasa, ca un vers eminescian.

Mi-au placut Agaftonul, biserica si chiliile acoperite cu sita, aromele pastoase ale toamnei, clipocind in nuante filigranate de verde, galben si mult ruginiu. Mi-au placut tristetea caselor si saracia demna a maicilor bolnave si ostenite de atatea rugaciuni, gata oricand sa-ti povesteasca, aproape plangand, cum au fost alungate din manastire in 1959 si prin cate au trecut pana sa revina in metocul lor de inchinaciune, in dragul si ingerescul Agafton.

Pasind prin livada mohorata a manastirii, ma preumblam alene si nehotarat, cautand ceva ascuns, imprecis si fara nume - o stare, un gand, o amintire ce nici macar nu-mi apartinea, pana am ajuns in cimitirul bisericii din vale si m-am oprit, tresarind, in dreptul a trei cruci infratite, pe care scria cu litere adanci si improspatate: Olimpiada, Fevronia si Sofia Iurascu - matusile cele credincioase si iubitoare ale lui Eminescu. Nu a mai fost nevoie sa intru in vorba cu nici o maica batrana, batandu-i la poarta si iscodind-o cu intrebari fara rost. In clipa aceea, am inteles. Brusc, tristetea si nostalgia tul