Degeaba ne zbatem ca invatamantul sa primeasca 6% din PIB in 2006 si 7% in 2007. Pentru ca Fiscul sa-si permita aceste procente, e nevoie ca veniturile bugetare sa creasca de la 29-30 la 38% din PIB.
Pe cand sindicatele se certau cu guvernul pe cele 5-6 procente din PIB pentru educatie, iar acesta din urma le acorda, ca o maxima concesie, patru, Polonia isi permitea sa aloce cu jumatate de punct mai mult decat noi. Pe cand Romania investea jumatate de procent din avutia nou-creata pentru cercetare-dezvoltare, vecinii nostri nou-intrati in clubul UE atribuiau cote duble sau triple.
In timpul in care tot mai multi romani se margineau la 8 sau 10 clase absolvite, numarul ungurilor cu bacalaureat depasea media europeana.
Exemplele pot continua cu alte repere calitative - speranta de viata, apa curenta si canalizare, consum de sapun pe cap de locuitor - dar mai bine i-am da din nou dreptate lui Leszek Balcerowicz, care spunea ca tarile ce au introdus reformele repede au limitat pierderile. Au oprit degradarea mediului, a invatamantului, a sistemului sanitar si de pensii.
Regulile ferme ale jocului si schimbarea formei de proprietate au permis atragerea investitiilor straine. Acestea au finantat, intr-o prima faza, deficitul extern, ca etalon al diferentialului de competitivitate, dupa care, pe masura ce investitiile au atins maturitatea productiva, au reusit sa inlocuiasca importurile ori sa le compenseze cu exporturi.
De asta produsele high-tech reprezinta 22% din totalul exporturilor unguresti, iar la noi abia daca trec de 3%.
Stabilitate in obtuzitate
Si totusi, pana la urma am reusit. Suntem la fel de stabili macroeconomic ca si esticii integrati de curand in liga europeana. Da, dar de ce noi nu ne mai permitem sa alocam pentru invatamant macar 4,38% din PIB, ca-n 1997? Fiindca ceea ce se vede
