- Mai frumosule, botosule, punitu meu drag, mosmondel, patruped iubit si adorat, ce faci acolo sus, pe usa?...
- Miau!
- Ti-i foame?...
- Miaaau!
- Vrei papa?...
- Miaaaaaaau!
Veti zice: "Omul asta... ce-i cu el?". Ei bine, nu-s nebun. Sunt un om spre 70, trecut "in rezerva" dupa ce mi-au trecut prin mana mai bine de patruzeci de serii de studenti. Ma consider un om normal.
Dupa ce am incercat fel de fel de variante, mai mult sau mai putin esuate, de a tine un caine in apartament, fara sa fi gandit la o alternativa felina, am primit cadou de pensionare, de la fiul meu, un pui de Siamez. La prima inspectare, nu prea entuziasta, am constatat ca motanasul avea un nodul pe coada. Mi-am zis: pe deasupra, mai e si handicapat! Dar nu, greseam amarnic. Din carti am aflat apoi ca acest nodul, la Siamezi, este un indiciu de rasa.
A povesti intregul sistem de inter-relatii dintre Siam, asa l-am botezat, si cei trei membri ai familiei mele, despre schimburile reciproce de tandreturi, de semnale amicale, despre dialogurile dintre noi - are zeci de feluri si tonuri de mieunat -, despre privirile prelungi, ochi in ochi - are zeci de variante geometrice ale formei ochilor, in care noi deslusim placere, smecherie, curiozitate, asteptare, repros, nedumerire, semnal de lupta, chef de joaca -, despre cascadoriile lui pe usi, dulapuri si fotolii, despre sedintele zilnice si rituale de pieptanat si masaj pe bot si pe urechi si despre multe, multe altele, ar insemna sa scriu macar o carticica si, tare ma tem, nu cred ca voi putea invinge ispita.
Minunea insa se petrece pe alte planuri. Faptul ca mi-am reglat hipertensiunea, ca socul pensionarii a trecut neobservat, ca blandetea relatiilor mele cu Siam radiaza in intreaga familie, nu fac altceva decat sa confirme cele stiute despre ce poate insemna o pisica in casa omului.
Adevarata
