In vreme ce scenariul conflictului de suprafata intre cele doua parti ale executivului cunostea o relansare odata cu scandalul supermediatizat si inselator al "telefonului", controversa mocnita, cu scurte episoade publice, in jurul statutului minoritatilor s-a intetit.
Dar abordarea politica ingusta a legii cadru privind minoritatile readuce in actualitate demonul nationalismului de supravietuire. Subiectul a trezit rapid interesul partidelor in criza. PRM, PC sau PSD au atacat, in diferite maniere, problema.
Daca in cazul Romaniei Mari reactia era previzibila si consonanta pozitiei traditionale a partidului, pentru PC si PSD justificarea reactivitatii, in termenii politicii europene pe care cele doua partide o afirma, este ceva mai problematica. Concertarea celor trei partide nu este exclusa, dar motivele sint mai degraba conjuncturale.
Oricum, in nici unul din cazuri problema minoritatilor nu a fost abordata din perspectiva democratica. Interesul de partid si stereotipurile culturale au prevalat, iar momentul, indiferent daca legea va trece sau nu, este pe cale de a fi ratat. O data in plus fractura dintre discursul de suprafata, european, si realitatea politica autohtona a fost demonstrata.
Reducind numarul de minoritati doar la cele istorice (cele 18 reprezentate in Parlamentul actual) initiatorul legii (UDMR) a optat pentru o abordare conservatoare si limitativa. Inca din titlu se observa tentatia definirii culturale si etniciste, iar nu civice, a natiunii. In acest sens minoritatile sint "nationale", ceea ce presupune implicit contrapunerea lor natiunii romane.
In acceptiunea civica, utilizata si de Constitutia Romaniei, calitatea de membru al natiunii nu este influentata de nici o alta conditie (rasa, etnie, sex etc). Maghiarii, germanii sau polonezii sint in egala masura membri ai natiunii romane ala
