Tulburarile au inceput joi, 27 octombrie. Doi tineri de origine algeriana au fugit de un control al politiei. Pititi intre transformatoarele unui punct de inalta tensiune, amindoi au murit, electrocutati.

Din acea zi, in fiecare seara, bande de tineri nord-africani ies la rafuiala. Lupta lor e simpla, incendiara si rau explicata. Masini, scoli, magazine, sali de spectacole si autobuze ard de-a valma, vinovate de simpla lor existenta.

Drojdia islamica a periferiilor europene ataca centrul, dar acest act grav si rau prevestitor e prizonierul citorva clisee care vorbesc mai mult despre neputinta statelor-tinta.

Focurile din jurul Parisului se vad de departe, dar acelasi prapad se petrece, tot acum, abia relatat, si in Danemarca. La Aarhus, al doilea oras al tarii, "gherile" de tineri arabi dau foc magazinelor, se bat regulat cu politia si fac scrum tot ce are patru roti si un rezervor plin cu benzina. Cine intreaba afla, invariabil, acelasi lucru: "Asta e zona noastra! Noi stapinim aici!".

De la Paris la Amsterdam si de la Birmingham la Berlin, Eurointifada a inceput sa decupeze teritorii in care accesul statului-gazda nu mai e posibil decit odata cu masinile de politie si cisternele pompierilor.

Rascoala e acoperita de citeva justificari masinale: saracie, marginalizare, oprimare. Dar lucrurile au iesit de mult din limitele acestei scheme mioape. Adevarul, in continuare clandestin, e ca violenta sistematica a acestor oameni care nu-si gasesc locul si sensul face de ris bunul nume al saraciei si nobletea celor care se ridica impotriva opresiunii.

Saracia nu e o noutate prescrisa anume milioanelor de musulmani ingramaditi in cartierele sociale ale Europei. Tot in saracie au trait, in anii ’50-’60, italienii, portughezii si spaniolii veniti la munca, pe santierele si in closetele Parisului. Saraci sint