La cei 81 de ani ai sãi, bucovineanul Ioan Pãuş, omul care a iubit sportul mai mult decât orice altceva, este la fel de activ ca în urmã cu multe decenii. Este veşnic pe fugã, prins între douã conferinţe de presã, între douã asociaţii sportive, între douã competiţii. Parcã ar fugi de trecut şi de prezent în egalã mãsurã. Povestea vieţii acestui senior mureşean, este una marcatã de dureri, tristeţi şi regrete. Reuşitele profesionale au fost cele care i-au menţinut viu spiritul. "Noi, copiii din flori, suntem ghinionişti, viaţa noastrã este plinã de încercãri şi de obstacole. Ştiu cã a mea a fost", ne-a spus Ioan Pãuş, cu tristeţe.

Nãscut la Cernãuţi, în Bucovina anului 1924, Ioan Pãuş a deschis ochii şi a crescut într-o societate unde multiculturalitatea era o normalitate. De mic vorbea limba românã, ruteanã, maghiarã, germanã şi idiş, limba prietenilor lui de joacã. "Locuiam într-un bloc de patru etaje şi mi se pãrea cã fiecare familie vorbeşte o limbã a ei proprie. Aşa cã nouã copiiilor ni se pãrea normal sã vorbim limba prietenilor noştri. Nu conştientizam diferenţele care pentru adulţi erau fatale. În timpul rãzboiului, blocul a devenit garnizoanã pentru soldaţii ruşi, familiile au ajuns fie prin lagãre, fie în exil, fie în ceruri. Îmi amintesc cã mama era spãlãtoreasã şi ne întreţinea cu greu pe mine şi pe fratele meu. Primul soţ a pãrãsit-o la scurt timp dupã naşterea fratelui meu, iar tatãl meu a dispãrut înainte de a mã naşte eu. Pentru acele vremuri, când moralitatea era mereu scoasã la rampã, era aproape inadmisibil statutul mamei mele. Dar rãzboiul i-a fãcut pe oameni sã se concentreze asupra altor lucruri", îşi aminteşte Ioan Pãuş zilele ale unei copilãrii nefericite. Ajuns în clasa a şaptea a fost nevoit sã renunţe la şcoalã şi s-a angajat la tipografia "Victoria", condusã de Jakob Aksderat. În 1940, dupã doar doi ani, tipografia s-a închis şi,