Urmaresc de la distanta polemica aproape permanenta din jurul Muzeului National de Arta Contemporana, MNAC, de la înfiintarea lui de acum un an si pana in prezent. Nu pot sa nu ma uimesc de cvasiunanimitatea reactiilor negative din partea criticilor si artistilor din generatiile matura si medie, serviti de condeie puternice si recunoscute, si pe de alta parte de putinatatea reactiilor pozitive, de sustinere si explicitare, semnate mai degraba de nume tinere si abia in afirmare, dar nu mai putin profesioniste decat primele. Ma intreb, sociologic, daca e o chestiune de generatie sau de clientelism cultural, daca e vorba de varste estetice diferite sau de o reactivitate de adecvare/inadecvare la deschiderea inevitabila si necesara a mediului romanesc catre evolutia internationala a campului artelor vizuale. Probabil ca e vorba de un cocktail de cauze, in care primeaza, ca intotdeauna, ideologia estetica subiacenta a fiecarui participant la acest razboi cultural. Existenta si utilitatea stringenta a acestui muzeu nu mai pot fi negate, chiar daca si mie mi se pare locatia lui destul de nefericita, si chiar daca deplang si eu lipsa unui muzeu de arta moderna care sa acopere decent perioada 1945-1989, aflata actualmente in absenta totala si inadmisibila a unei reprezentari institutionale. Aceasta absenta fragilizeaza pozitia MNAC in mediul artistic roman, unde el isi asuma programatic, si pragmatic, nu rolul de a introna valori, nume si curente locale deja recunoscute, ci misiunea mai dificila, si mai problematica, de a promova mai degraba arta strict actuala, practicile artistice noi si deschiderea catre orientarile estetice de ultima ora din mediul international.

Domnul Kessler face parte din start din tabara “negationistilor”, desi varsta tanara si remarcabila lui deschidere culturala ar fi trebuit sa-l plaseze in cealalta tabara. Formatia sa filosofica il pr