S-a stins în această vară alt "Premiu Nobel pentru literatură"; era francez şi se bucurase de o reputaţie mai degrabă ambiguă: Claude Simon. S-a stins la vîrsta patriarhilor, la 92 de ani, şi a plecat încărcat, aparent, de glorie - un adevărat "clasic în viaţă", cum se spunea pe vremuri. în ochii criticii, el ajunsese într-adevăr un "clasic în viaţă" - dar în cei ai marelui public?

Nu ştiu dacă romanele lui Claude Simon mai beneficiază astăzi de cititori propriu-zişi, adică de oameni care să le citească din pură plăcere, fără obligaţii profesionale şi fără să fi pierdut vreun pariu. Acest scriitor (de altfel simpatic şi cu o viaţă publică ireproşabilă) a reuşit un tur de forţă imposibil în oricare altă ţară decît Franţa: acela de a scrie literatură doar pentru critici, de a deveni celebru, de a fi apoi încununat cu cei mai prestigioşi lauri, fără să se fi integrat însă în spaţiul unei lecturi reale. Mulţi romancieri scriu şi pentru critici, poate chiar în primul rînd pentru critici; dar a scrie numai pentru această din urmă categorie înseamnă o aventură spirituală extraordinară, pe care nimeni - înainte de aşa-numitul Nouveau roman francez - n-a încercat-o. Şi nici după. Devenit simbol al grupului care îi cuprindea pe Alain Robbe-Grillet, Michel Butor, Nathalie Sarraute, Robert Pinget, Claude Ollier ori pe tînăra Marguerite Duras, Claude Simon i-a întrecut pe toţi prin descriptivismul împins dincolo de orice limită suportabilă, prin transformarea ilizibilului în principiu de creaţie, dar mai ales printr-un greu de ascuns dispreţ faţă de publicul larg.

Ť|sta sînt eu. Dacă nu vă place cum scriu, puţin îmi pasăť, pare a le arunca în faţă, pagină de pagină, ilustrul romancier cititorilor săi. ŤCriticii m-au declarat deja genial, aşa că încercaţi şi voi să vă ridicaţi la înălţimea mea: e singura soluţieť.

Anii '60 au pecetlu