Cartea Ninei Cassian Memoria ca zestre a stîrnit comentarii care, iniţial, m-au intrigat. Mi se părea că nu e frumos să se vorbească atît de mult despre viaţa intimă a autoarei. Poate şi pentru că nu mi-aş fi imaginat-o pe Tania Radu, care e o intelectuală sobră şi delicată, intitulîndu-şi o cronică literară: Stahanovismul amorului. Dar, după ce am citit şi textul la care se referea, mi-am revenit. De vreme ce autoarea cărţii socoteşte memoria un fel de zestre care trebuie apreciată la justa ei valoare şi eventual mărită, cred că am jigni-o dacă am trece peste amorurile sale, povestite cu lux de amănunte, ca şi cum nu ar fi existat. Ce mi se pare de neacceptat este faptul că Nina Cassian nu amestecă realitatea cu ficţiunea doar cînd e vorba despre viaţa sa intimă, ci şi cînd ne spune că ea a iubit partidul, dar partidul nu a iubit-o pe ea. Chiar dacă pot să admit că amorul acesta neîmpărtăşit ar fi făcut-o să sufere mai mult decît toate celelalte la un loc.

Printre amintirile sale vesele şi triste apar şi două care sînt legate de numele lui Nichita Stănescu şi de al meu. Lui îi reproşează că i-ar fi lăudat şi pe ea şi pe Bucuroiu, care era securistul Uniunii. De mine se plînge că aş fi înţeles greşit ce a spus cu ocazia unei întîlniri de la Sinaia şi aş fi pîrît-o lui Eugen Jebeleanu, iar el ar fi porcăit-o din cauza asta. Dacă Nichita nu se mai poate explica, eu pot şi cred că trebuie să fac lucrul acesta. Pentru că din relatarea eliptică de tot şi de toate a doamnei Nina Cassian nu se înţelege în ce a constat eroarea mea de inteligenţă şi, ca atare, nici cea de ordin moral care ar decurge din ea.

Ce s-a întîmplat, de fapt ? Într-o după amiază am ajuns la Cumpătul - unde nu mai reuşisem să merg de multă vreme - şi eram efectiv fericită. În faţa cantinei, am întîlnit-o pe d-na Nina Cassian care mi-a făcut cunoştinţă cu Mihai Moldovan şi