Există, în sfera noastră culturală, câţiva buni analişti şi comentatori de literatură care înţeleg mai mult la propriu decât la figurat spiritul critic. Din creaţia unui scriitor important, ei reţin cu precădere şi cu o reală voluptate penalizatoare scăderile, erorile, hibele, despre care vorbesc pe spaţii largi şi în mod insistent. Calităţile operelor de vârf şi meritele artistice ale celor ce le-au scris sunt trecute cu vederea, amintite într-o doară, cu schime, parcă, de insatisfacţie dureroasă. S-ar zice că plăcerea supremă a acestor cârtitori (în genul unor Alexandru George, Dan Petrescu, Al. Dobrescu) e de a merge în contra curentului şi a canonului stabilit de specialişti, spunând ,nu" acolo unde toţi spun ,da". Din generaţiile anterioare, ar mai putea fi invocaţi pentru acest tip de poziţionare pe eşichierul literar un Eugen Ionescu, tânăr şi sclipitor sofist, ori un I. Negoiţescu, trouble-fęte consecvent şi spectacular. Mai puţin cunoscutul George Geacăr se înscrie, cu volumul Marin Preda şi mitul omului nou, în această linie a demitizării şi ,acrelii" critice. Ambele mi se par acceptabile şi chiar profitabile intelectual, în măsura în care obiectul studiului nu este deformat conştient, pentru a intra în schema exegetului. Aceasta poate fi, desigur, diferită de a noastră, mai ales că o operă cu majusculă are capacitatea de a multiplica şi varia perspectivele din care e citită. Dar punctele de vedere avansate, oricât de îndrăzneţe ar fi în raport cu media stabilită, trebuie să respecte adevărul estetic al operei, natura şi structura ei, vizibile de la mai mare sau mai mică distanţă. Cărţile pe care le analizăm sunt cei mai buni evaluatori ai demersului critic. Paginile noastre se sprijină pe paginile lor, şi nu invers, aşa cum o cred adepţii fără nuanţe ai teoriilor receptării.

Noutatea lecturii lui George Geacăr este dată de grila so