Cu mai mult timp în urmă, Dinu Săvescu a deschis o mică expoziţie la Anticariatul Curtea Veche, spaţiu devenit celebru în vremea lui Simion Mihuţ şi păstrat ca atare de Marius Nicolescu. Deşi expoziţia a trecut atunci neobsrvată, ea merită rememorată ca moment, dar şi depăşită în tentativa de a circumscrie prezenţa artistică a unuia dintre cei mai importanţi pictori din generaţia sa. Un optzecist bine cunoscut în mediile profesioniste, dar destul de rezervat ca prezenţă publică şi chiar ca prezenţă în spaţiul propriu-zis al galeriilor, Dinu Săvescu este constrîns, pentru a supravieţui, asemenea multor artişti în aceste vremuri nu tocmai însetate de artă, să facă şi altceva decît exerciţii gratuite de imaginaţie. Şi ceea ce face el în mod constant este o fecundă activitate de restaurator, iar după semnalele trimise spre exterior părea a se fi resemnat provizoriu în faţa acestei realităţi. însă tocmai prodigioasa lui activitate de restaurare, sprijinită pe o inteligenţă artistică de o mare forţă şi supleţe, constituie suportul material şi simbolic pentru întreaga sa investigaţie artistică.

Dar spre înţelegerea mai exactă a demersului teoretic, şi practic în aceeaşi măsură, al lui Dinu Săvescu, sînt absolut necesare cîteva referiri la condiţia profesională a restauratorului. Spre deosebire de artistul neangajat într-o altă acţiune în afara celei care-l priveşte direct ca exprimare liberă şi ca act creator, restauratorul, asemenea actorului, dar într-o mai mare măsură decît acesta, este un interpret desăvîrşit, o conştiinţă care nu doar ,,joacă" o partitură, ci, realmente, se topeşte în substanţa acesteia şi o recuperează în toate datele sale: fizice, morale şi filosofice. Restauratorul sondează mereu realităţi exterioare, priveşte necontenit în urmă şi se indentifică fatalmente, atît ca acţiune materială propriu-zisă, tehnică, dar şi ca modalitate de a