Partea aceasta are un titlu convenţional, care poate să-l dezamăgească pe un om sensibil. Drama povestită în paginile ei nu este anunţată de neutra sintagmă Istoria literaturii române contemporane. Este ca şi cum o povestire despre un naufragiat înfometat care ar ajunge să mănânce scoarţă de copac s-ar intitula Prânz la iarbă verde.
Titlul potrivit ar fi fost Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului (sau măcar Literatura română în timpul comunismului). Am renunţat însă la el întrucât în ultimii ani s-a ajuns la un fel de alergie la tot ce aminteşte de politică. Unii cititori ar fi putut crede că au în faţă o scriere propagandistică, ceea ce această lucrare, în realitate, nu este.
A mai existat o variantă, gândită de Nicolae Motoc, pe vremea (îndepărtată) când publicam fragmente dintr-o ipotetică istorie a literaturii române contemporane în revista Tomis din Constanţa: Istoria exactă a literaturii române contemporane. Mi-a plăcut acest titlu, în care adjectivul ,exactă" urmăreşte să pună în evidenţă modul meu tranşant de a mă pronunţa în diverse probleme (în opoziţie cu stilul evaziv al altora). Cititorii ar fi crezut însă că mă laud cu exactitatea informaţiilor din carte, ceea ce i-ar fi stimulat să se pasioneze de vânarea unor inadvertenţe. Inadvertenţe, probabil, n-ar fi găsit, sau ar fi găsit prea puţine, dar ar fi citit cartea, în mod sigur, greşit.
Alte fragmente - de data aceasta din forma ultimă a lucrării - au apărut după 1989 în România literară, sub genericul La o nouă lectură. Şi acesta ar fi fost un titlu adecvat pentru carte, adecvat, dar incomplet, referindu-se doar la comentariile critice propriu-zise, nu şi la analizele unor practici, tendinţe etc. specifice perioadei postbelice.
Până la urmă m-am întors, resemnat, la formularea tradiţională, folosită (şi implicit verificată)
