Iau o pauză de la cruciada mea pro Terry Gilliam ca să vă vorbesc despre Festivalul de Film Britanic. Am ratat câteva filme bune, aud, aşa că mă feresc să dau un verdict în privinţa întregii manifestări. Cele trei lungmetraje în care mi-am înfipt ochii sunt, ce-i al lor e al lor, cel puţin în sensul pe care îl dau eu cuvântului: moderate, trendy şi flegmatice. Nu se încăpăţânează să caute metafizica cu lumânarea, nu vor să îţi revoluţioneze viaţa sau să fie de artă. Dar te şi dezamăgesc un pic, tocmai pentru că acest aer cool rezultă dintr-un echilibru între defecte şi calităţi, care se cam anulează prin părţi.

Să îl iau pe primul în ordinea vizionării: Dead Man's Shoes, denumit de un critic un ,horror pastoral". Probabil pentru că filmul exploatează un anume filon asociativ: ,răii" sunt mereu poziţionaţi în interioare şi poartă culori urbane, iar ,bunul" e constant înfăţişat în spaţii deschise, chiar şi prin culori se potriveşte cu peisajul. Două planuri diferite, unul filmat color, altul alb-negru şi foarte granulat. Cel color, cu o paletă cromatică crudă, şi prezent desfăşoară o poveste a răzbunării, în care victima agresiunii iniţiale se dovedeşte a fi stafie. Mai exact, a unui puşti dezabilitat sinucis din cauza unor umilinţe şi abuzuri sexuale (planul alb-negru) la care îl supuseseră băieţii răi ai unui orăşel din Derbyshire. Problema este că începi să te prinzi că e fantomă din cauza unor diferenţe, mai precis adolescentul alb-negru e mult mai puţin coerent decât cel color, ceea ce cam strică revelaţia păstrată pour la bonne bouche. Fratele lui din trupele special vrea să le-o plătească cu vârf şi îndesat şi o face, de la psihologie până la măcelăreală. Nu prea se justifică informaţiile pe care le deţine el despre maltratarea fratelui său, în sensul de bun-simţ ,cine i-a spus ce s-a întâmplat?". Lungmetrajul îşi ia nişte riscuri, de pildă tra