Doamna Profesor Dobrochna Ratajczakova a definit cu multă simplitate şi precizie ceea ce simt eu acum. Mă simt "la mijloc", prins între un sentiment şi altul. "La mijloc" deoarece, pe de o parte, tot ce am auzit aici, toate aceste cuvinte extraordinare, profund mişcătoare, care au fost rostite, şi responsabilitatea pe care mi-o incumbă, mă fac să mă simt ca Atlas cu globul pămîntesc pe umeri - şi greutatea e atît de mare, încît îmi vine să mă înfund în podea. Iar, pe de altă parte, îmi vine să zbor - sunt asemenea "calului dublu" despre care a vorbit profesorul George Banu, calul care se avîntă în sus şi, în acelaşi timp, se lasă în jos. Aşadar, se impune acum să-mi găsesc un echilibru "între cele două".
Cînd m-am uitat pe programul zilei de azi am văzut o fotografie a intrării de la Bouffes du Nord. Dacă o priviţi cu atenţie, veţi observa un detaliu pe care eu îl găsesc foarte interesant. Veţi vedea un ceas. Şi cum e vorba de o fotografie, iar fotografiile "îngheaţă" timpul, ceasul rămîne, desigur, la aceeaşi oră. Ce nu ştiţi, însă, e că ceasul acela e stricat. Deci, indiferent dacă fotografia ar fi fost făcută cu o oră înainte sau cu trei zile mai tîrziu, ceasul ar fi indicat aceeaşi oră. Am sesizat în repetate rînduri administraţia, atrăgîndu-le atenţia: "Ceasul ăsta trebuie reparat. Cine se ia după el ar putea pierde trenul la Gare du Nord". Ceasul a fost reparat şi acum e din nou stricat... Deci se găseşte, constant, "între două stări".
Lucrul acesta pare să cuprindă un adevăr adînc, legat de teatru. Jumătate din acest adevăr constă în faptul că teatrul trebuie să respecte mişcarea constantă a timpului. Sub acest aspect, trebuie să fim mereu deschişi în faţa momentului, în faţa formidabilei, rapidei, mereu schimbătoarei mişcări nucleare a tot ce alcătuieşte viaţa planetară. Există un neîntrerupt amalgam de energii care tot timpul d
