Oratoria de calitate, rod al opiniei neîngrădite, este un barometru al libertăţii cu adevărat democratice şi condiţie a supravieţuirii ei. Când acest tip de elocinţă se degradează sau tace cu totul, înseamnă că presiunea puterii politice asupra spiritului a sufocat-o. Nu putem vorbi, la noi, despre avatarurile elocinţei, despre formele ei moderne, practicate la nivelul european - să zicem - al comunicării, câtă vreme nu recunoaştem faptul că totalitarismul sud-est european a sugrumat orice evoluţie, iar retorica a degenerat, a luat forma limbajului de lemn, o formă sui generis de sofistică. Logoree mecanică, fără idei, fără culoare stilistică, acesta era jargonul politic funcţional pe durata unei jumătăţi de secol de propagandă comunistă. O perioadă în care muza oratoriei, înfloritoare în parlamentul nostru interbelic, a amuţit. Mai grav, acest jargon a contaminat toate domeniile vieţii sociale şi spirituale. Rămăşiţele lui, din nefericire, ne mai supără încă, agravând falimentul moral.

Se ştie, discursul politic univoc, excluzând orice opoziţie, nici măcar nu era compus de cei care îl rosteau. în spate existau logografi îndoctrinaţi ideologic, cu reflexe de activişti clonaţi, neavând habar de disciplina oratoriei clasice. Ieşiţi din graniţele logicii, ignoranţi lipsiţi de un minim bagaj de cultură, complexaţi ca şi patronii lor politici, nu-şi ascundeau ura viscerală faţă de intelectuali.

Vorbirea era discurs gol, auzit ca instrument de teroare verbală, dar nu ascultat. Un paralizant al oricărui act de voinţă. Iar actio nu era rezultat al elocinţei convingătoare, ci mişcare automată determinată de teama semănată prin aparatul represiv nevăzut, neauzit. Gol, cum era, discursul trecea numai prin gura celui care îl vobea. Proba, făcută, era că, tot întorcând foile, îl citea încă o dată, de la capăt, mecanic. Şi ne mai mirăm că în estul eu