Imagine, plăcută, de arhivă literară: o femeie într-un tren în mers, prin gări necunoscute ei, cu ochii la amintiri care fug şi, pe-alăturea cu drumul, un cal bălan ca tinereţea, care-i vine şi-i pleacă de sub fereastră. Aşa o stampă, scoasă din timpul vacanţelor la moşii, cînd se putea scrie, fără grijă, despre melancoliile între două halte, de doamnă păţită, cu voaletă, iscă, azi, oarece suspiciuni. Mai ales că inactualitatea, pată grea, a ros, în anii '70-'80, prestigiul romanelor de iubiri provinciale, caline, încete. Proteguite de un geam de seră. În schimb, dacă-n aceeaşi ramă Biedermeier aşezi frînturi de-amoruri inegale, nepăsătoare şi iuţi, de juneţe, pe urmă înciudate, siluite, apăsate de vremea călare, astfel că din ele şi din ei, oameni cu neputinţă de strîns la un loc pe la care a trecut aceeaşi femeie, se face o poveste de dragoste şi de putere, poţi scrie, şi-acum, proză ŕ la page, chiar dacă atît de suferind-delicată.

E, pe tema, ,la modă" cîndva, a ingineriei de suflete, recuperarea fără pietate, deşi cu poezie (a tinereţii, a amăgirilor...), a anilor trăiţi în România de prin '50 încolo, pe care o face Oana Orlea (adică Marioana Cantacuzino) în cel mai recent roman al ei, scris în franceză, Alexandra iubirilor, de curînd publicat la Compania, în traducerea Elenei-Brânduşa Steiciuc . O ,alergare" cu trenul (şi, deopotrivă, o alergare de cai...), către vreo destinaţie mai mult decît vagă, pe locul de la geam, desfătînd-o cu priveliştea şargului gonind, îi dă Alexandrei răgazul să-şi socotească viaţa în amanţi. La cîţiva ani, la cîteva luni apare-un nume nou de care ia cunoştinţă o tînără prea trăită şi pe care-l pescuieşte, acum, între două ocheade prin compartiment, văduva bătrînă a atîtor aventuri. Acolo, în acel train de vie în care se tot schimbă călătorii (lung voiaj, sau poate i se pare ei...), care trece cu bine de-o alunecare