Aflat la Bucuresti pentru a participa la cea de a III-a editie a Festivalului de jazz, Nicolas Simion a lansat, cu acest prilej, CD-ul de autor intitulat sugestiv Paris-Transilvania Express, realizat de Institutul Cultural Francez in excelenta serie Musique des sphères. Numele acestuia s-a impus de citiva ani in circuitul jazz-ului european, surprinzindu-i pe cei care inca nu il cunosteau prin echilibrul, calmul, inteligenta, realismul si optimismul incurabil. Toate aceste ingrediente s-au regasit din plin in dialogul purtat ulterior – unde altundeva decit intr-un club de jazz? – despre sine, despre „ai nostri“ si multe altele.
Domnule Simion, cind si de ce ati plecat din tara?
In martie 1988 am cintat la Sibiu alaturi de o trupa poloneza de jazz, care apoi m-a invitat la un festival desfasurat la Varsovia. Cu mare greutate am obtinut un pasaport de turist, deci nu am plecat oficial ca muzician – problema vitala pentru artistii romani era, la sfirsitul anilor ’80, imposibilitatea de a iesi din tara. Avusesem citeva invitatii pentru a cinta in festivaluri importante de jazz, dar nu am primit viza. Din ’81, cind „iesisem“ ultima oara in Italia cu ansamblul folcloric de la Casa studentilor, n-am mai avut nici o sansa. Mi-am spus ca la 29 de ani, daca mai continua comunismul acela frumos, va fi cam tirziu sa mai incep ceva. Eram liber profesionist, cintam prin hoteluri, baruri, cluburi, absolvisem in ’83 sectia pedagogie la Conservatorul bucurestean, dar studiasem clarinetul si pianul. Jazz-ul m-a pasionat, mi-am dat seama ca astfel ma pot exprima mai direct, mai personal, incepusem sa compun, luasem lectii de dirijat si de compozitie si doream sa fac o sinteza intre folclor, muzica clasica si jazz. Desigur, muzicienii de jazz sint caracterizati prin libertatea de exprimare, in Polonia sau RDG exista pe atunci o scena puternica de free-jazz, iar publ