Majoritatea dintre noi avem un model de dascãl, cãruia îi purtãm o veşnicã recunoştinţã. Probabil cã mulţi dintre cei din generaţia care au format generaţiile de astãzi nu mai sunt sau trãiesc, cu multã demnitate, dintr- o pensie mizerã.
Figura lor blajinã, dar vorba foarte fermã ne-a rãmas în memorie, iar tot ceea ce ştim le datorãm lor. Dascãlii sunt sau obişnuiau sã fie priviţi cu tot respectul şi consideraţia. Vremurile s-au schimbat, învãţãmântul s-a alterat, dar totuşi mai existã tineri care îndrãznesc, în ciuda viitorului deloc promiţãtor, sã intre în sistem. Un sistem care acum este constituit ca o structurã aproape mafiotã, dacã ar fi sã luãm în considerare declaraţiile cã "pentru un pumn de bani în plus" profesorii ar face orice. De la vânzarea subiectelor la examene, la meditaţii date "la negru", la cererea de bani pentru o notã mai bunã.
Atitudinea lor mi-a lãsat un gust amar. În demersul nostru de prezentare a generaţiei tinere care promite era normal sã includem şi tinerii dascãli. Este de asemenea normal ca noi sã nu-i cunoaştem atâta timp cât majoritatea sunt aruncaţi la catedrele mici. Ar fi fost normal ca directorii de şcoli sã ne ajute sã-i gãsim. Însã domniile lor au gãsit de cuvinţã sã ne expedieze elegant, indirect, printr-un inspector, susţinând cã la ei nu existã dascãli tineri de valoare. Este greu de crezut cã un liceu de valoare, Papiu de exemplu, sau oricare dintre şcoli nu ar avea în corpul didactic tineri de valoare. Şi atunci nu putem interpreta refuzul şefilor decât ca rea voinţã. Lipsã de fair-play. Sã recunoşti valoarea unui coleg care, chiar dacã este mai tânãr, denotã respect faţã de el şi sub nici o formã nu determinã scãderea valorii tale. Pentru cã, la un astfel de comportament, nici nu mai are sã scadã.
de Cora Muntean
Majoritatea dintre noi avem un model de dascãl, cãruia îi purtãm o veşnicã recunoşt
