E 2005. E postmodernitate. Omenirea se indreapta spre culmi fertile de reconciliere, to-leranta. Democratia cistiga zi de zi noi teritorii, o lume cosmopolita munceste pentru propasirea unei Europe nicicind mai diverse, niciodata mai unite. Cine sint noii europeni? Iata, Ziad si Banou, de pilda, victimele pe cadavrele carora creste o noua umanitate careia i s-a extirpat inconstientul, careia i s-au anesteziat nervii, care si-a dat bacalaureatul din umanismul luminist (dar inca nu i s-a corectat lucrarea).
In Franta n-au descins teroristii arabi ai lui Ben Laden, ci arabii someri de sub padurea Clichy. Desi Franta nu are trupe trimise in Orientul Mijlociu, iata ca bumerangul culpabilitatii istorice s-a intors asupra unei alte natiuni reprezentative – dupa cele britanice – pentru modernitatea occidentala. De la 1789, Republica Franceza s-a vrut campioana tolerantei, a drepturilor omului si a multiculturalismului european – desigur, sub „egida“ franceza. In secolul al XX-lea, si-a deschis larg granitele catre toti cei care voiau sa i le treaca pentru glorie, bani, libertate. Momentul de cumpana il reprezinta razboiul din Algeria (1954-1962).
Atunci, generalul de Gaulle a avut de ales intre o Franta mare cu Adunare Nationala pe jumatate musulmana si o Franta hexagonala cu o Adunare Nationala alba si laica. A ales ultima varianta, dar cu stringere de inima. Algerienii, victimizati dupa razboi, s-au ales cu un beneficiu deloc neglijabil: statutul lor a avut darul sa-i complexeze tot mai mult pe francezi care, apoi, constatind reculul propriei limbi si culturi in lume, neintelegindu-l si punindu-l in circa perfidei Americi, s-a autopropus ca Mecca laica pentru toti cei care se saturasera de pelerinaje la Mecca cea adevarata. O diferenta mare deosebeste Mecca occidentala cu capitala la Washington de cea cu capitala la Paris, sintetizata foarte bine de Rob
