Se întîmplă ca epicentrul - în sensul impactului extern - cutremurului provocat de referendumurile din UE să se afle chiar în mijlocul Mării Negre. În mod paradoxal însă, acest lucru se întîmplă exact atunci cînd această regiune dă semne că îşi poate lua soarta în propriile mîini. Bulgaria, România, Turcia, Ucraina, Moldova şi Georgia au fost primele lovite de aceste trepidaţii, ele ajungînd mai departe în bazinul Dunării pînă la Belgrad, în Caucaz pînă în Armenia şi Azerbaidjan propagîndu-se, nu în ultimul rînd, pînă în Rusia. Pentru statele care nutresc aspiraţii pe termen lung de a deveni membre UE - adică toate cele menţionate mai sus cu excepţia Rusiei - acum este momentul unei verificări în condiţii reale a aşteptărilor lor. Pentru statele de la Marea Neagră şi cele din Balcani (într-o oarecare măsură) se pune o nouă întrebare de importanţă strategică. Posibilitatea accederii în UE s-a depărtat mult, poate chiar dincolo de orizont. "Pauză" este cuvîntul la ordinea zilei, în contextul în care unitatea de măsură a timpului poate fi şi o decadă. Sînt prejudiciate şansele de consolidare a democraţiei în aceste regiuni? Paradoxul este că acest cutremur din UE s-a petrecut tocmai cînd statele din regiune au început să colaboreze. În februarie 2005, patru noi membri ai UE (Estonia, Letonia, Lituania şi Polonia) s-au alăturat României şi Bulgariei pentru a forma clubul "noilor prieteni ai Georgiei", pe care l-au numit chiar axa Marea Baltică-Marea Neagră. Saakaşvili şi Iuşcenko au acţionat concertat, astfel încît la întîlnirea GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Moldova - n.ed.) din mai 2005 de la Chişinău s-au pus bazele unei noi politici şi diplomaţii regionale. Ucraina se evidenţiază ca un centru-cheie al iniţiativei diplomatice, încercînd să completeze un imens set de cercuri de cooperare regională în care este mereu prezentă: vechiul BSEC (Organizaţia pentru Coop