Am auzit că unii călugări tibetani meditează în peşteri ani la rînd şi, cînd sînt gata de ducă, încetează să mai mănînce şi se sting în linişte, lăsînd în urmă propriile forme mumificate, în poziţie de lotus. Mie îmi sună bine. Ne-am uitat la peşterile din Arkansas şi Missouri, "statele peşterilor", şi am găsit peşteri restaurante, peşteri cu cinematografe drive-through, peşteri vizitabile şi peşteri în care unii aşteaptă ziua de apoi. Proprietăreasa sastisită a unei astfel de peşteri vizitabile de lîngă Mountain Home, din Arkansas, s-a oferit să-mi vîndă peştera ei, aflată în folosinţă de pe vremea indienilor Osage, de dinaintea lui Columb, cu tot cu magazinul de suveniruri, cu satul istoric din jur şi cei doi ghizi: o fostă chelneriţă între două vîrste, care fumează ţigară de la ţigară, şi un indian de o sută de ani, care îşi parchează măgarul la intrarea în peşteră. În istoria ei omenească, ce face doar cît o clipită din istoria ei geologică, peştera a servit ca ascunzătoare soldaţilor Confederaţiei, ca fabrică de rachiu de pufoaică şi drept capelă pentru nunţi. Într-una din încăperi, unul dintre proprietarii anteriori a ridicat un altar din cristal, în spatele căruia s-au rostit jurăminte cutremurătoare. Proprietăreasa mi-a cerut o jumătate de milion de dolari pe toată şandramaua, dar - dacă nu marşam - era gata să mi-o lase şi cu o sută de mii. "Am zece mii de dolari numai în cărţile poştale" - încerca ea să mă convingă. Magazinul de suveniruri este burduşit cu kitsch-uri şi cărţile poştale reprezintă satire locale, precum localnice mestecînd de zor în nişte cazane de rufe aburinde, numite "maşini de spălat din Ozark". Zece mii de dolari în aşa marfă - asta înseamnă o groază de umor, ascultaţi la mine. În plus faţă de peşterile utilizate în scopuri mercantile, există şi iubitori ai peşterilor, între şase şi nouăzeci de ani, al căror scop în viaţă este să găseasc