Intr-adevar, primul-ministru are dreptul (civil) de a telefona procurorului general. Intr-adevar, primul-ministru are dreptul (foarte constitutional) de a rosti discursuri parlamentare. Intr-adevar, primul-ministru are dreptul (profesional) de a acorda audiente.

Intr-adevar, la capatul acestei insumari de drepturi fructificate ale primului-ministru, statul roman si, odata cu el, toti cetatenii insuficient capitalizati sint prizonieri ai Republicii oligarhice.

Aceasta concluzie parea, la un moment dat, dupa alegerile din 2004, una dintre acele etape pe care un stat in plina miscare le traverseaza, le arde si le arunca, apoi, peste bord, direct in manualele de istorie. Oligarhismul intunecos al grupului de afaceri PSD era intr-atit de bine documentat, incit dadea impresia unui monopol aberant si lesne decupabil.

Surpriza a venit mult mai repede decit am fi indemnati sa credem astazi. In iarna lui 2004, pe cind Romania fierbea sub tensiunea alegerilor, iar ascensiunea lui Traian Basescu indoia articulatiile sistemului, s-a auzit o voce pe care n-am stiut sa o intelegem, in subtextul ei de-a dreptul reactionar.

Dinu Patriciu, om de afaceri extraordinar si plenipotentiar, intervenea nu o data, ci de doua ori. Mai intii in interiorul PNL, impotrivindu-se unei motiuni prin care liberalii se angajau sa se abtina de la orice forma de colaborare cu PSD.

Apoi, direct si national, la telefon, intr-o emisiune de televiziune, pentru a-l ataca virulent pe candidatul Basescu si, respectiv, pentru a-l sprijini pe candidatul Nastase. Incidentele au fost uitate relativ rapid, sub entuziasmul tsunamic provocat de victoria lui Basescu si de perspectiva apropiatei despresurari pesediste.

Dupa mai putin de opt luni, in august 2005, sensul si forta acestor interventii uitate au inceput sa se clarifice. Astazi, dupa inca