Lista mărişoară de ofuri pe care am întocmit-o în articolul de-acum două săptămîni (şi - of - cîte-aş mai avea!) s-a iscat, de fapt, dintr-o împrejurare, în sine, extrem de plăcută: o vizită în Irlanda, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Dublin. Nu mai fusesem niciodată acolo şi mă aşteptam să dau peste o vreme rece (mai ales la mijloc de toamnă), un oraş posomorît şi nişte oameni, probabil, politicoşi, dar mohorîţi şi pătimaşi la modul primejdios. Surpriza a fost proporţională cu mulţimea de aşteptări sumbre pe care mi le induseseră, fără nici o îndoială, nu doar plictiselile prilejuite de obţinerea vizei, ci şi starea de lucruri de-acasă (vezi... lista), pe care, în astfel de situaţii, o percepi, vorba lui Caragiale, enorm şi monstruos. Cînd am ajuns - ghem de nervi, tensiune şi oboseală - la Dublin, am dat, încă de la aeroport, peste o lume ciudat de familiară ca zgomote, mirosuri şi culori, dar cît de diferită (of, of) ca dispoziţie sufletească şi tonus moral... Sub cerul însorit-înnorat aproape concomitent cresc, în grădini particulare şi parcuri publice, arţari şi palmieri; pe zidurile de cărămidă înnegrită, o iederă neverosimil de roşie se caţără prietenos spre un copăcel plin de bobiţe stacojii; mase uimitor de numeroase de oameni (oraşul are, cu tot cu suburbii, circa un milion şi jumătate de locuitori, dintre care cam un sfert sînt, la ora actuală, imigranţi) umplu străzile din centru în pas vioi, cu gesturi animate şi rîsete sonore, pe cînd spre periferiile elegante doar doi-trei tineri fac jogging depăşind în pas ritmic vreun gentleman bătrîn care îşi plimbă, grav, cîinele (întristător de puţine patrupede am zărit, totuşi...); sîmbăta şi duminica, grupuri de adolescente îmbrăcate trăsnit (altminteri, liceele au uniforme, foarte drăguţe) se agită zgomotos în jurul pub-urilor de unde răzbat în stradă fum şi muzică - sau urlete triumfătoare ori disp